28 de ani de la Mineriadă, și Ion Iliescu încă locuiește în vila lui prezidențială din Primăverii, cu rânduri noi de gard adăugate de-a lungul anilor. Și totuși, victimele nu și-au pierdut speranța că, odată cu redeschiderea dosarului Mineriadei, Iliescu va trebui, în sfârșit, să plătească. Între altele, pentru că a adus minerii din Valea Jiului în capitală și astfel a pus un capăt violent protestelor democratice din 1990, consolidându-și astfel puterea nelegitimă.
Pentru Marian Moroșanu Tivilic și pentru membrii din Asociația „ 21 Decembrie 1989 ”, lupta pentru justiție corectă este una foarte personală. Împușcat în Decembrie 1989, Marian a fost in iunie 1990 bătut, arestat, torturat. Pentru restul românilor, procesele Mineriadei și ale Revoluției aduc speranță că, în sfârșit, se va pune un punct falsificării istoriei oficiale, un sfarșit minciunilor și propagandei repetate în mai bine de 40 de ani de regim comunist totalitar, și apoi refolosită în aproape 30 de ani, în mâinile unei clase politice care nu este altceva decât a doua linie a partidului comunist, cu nomenclaturiști rebranduiți în “democrați”.
România privește astăzi în abisul unei noi dictaturi, pe care Dragnea și colegii lui fideli de partid ar instala-o mai degrabă astăzi decât mâine. În acest context, rezolvarea problemelor trecutului ar putea părea o prioritate în coada listei, un lux. Dar nu este – e o urgență!
Să ne uităm, de exemplu, la Germania. Fundamentul pe care această țară, după una dintre cele mai atroce dictaturi totalitare, s-a putut reinventa încet ca o democrație stabilă, a fost o tabula rasa cu trecutul.
Comparația cu Germania nu este exagerată, și ar trebui să ne dea speranță. Și acolo a avut loc un lung procesul pentru a definit vina istorică, a numit vinovații, i-a adus în fața justiției, discutând onest lecțiile care pot fi învățate din trecut, încercând măcar să nu lase istoria să se repete. Și acel proces a început cu adevarat decenii după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial – și nu s-a încheiat încă.
